O TRASATURA SISTEMICA: TEAMA DE CHINA (2) | publicatii - Politica La Est
o-china-and-america-facebook.jpg

O TRASATURA SISTEMICA: TEAMA DE CHINA (2)

 Mihail E. Ionescu
 
 
      A treia mentiune refera la faptul ca, desi pare incredibil, este posibil - in ciuda unor elemente contrare de mare rezistenta si importanta -  ca intalnirea Trump-Putin de la Helsinki a avut, intre punctele de pe agenda discutiilor, si realinierea geopolitica a Rusiei. Lansez o asemenea ipoteza referindu-ma la un singur element, ciudatenia caruia nu poate scapa totusi nimanui. Este vorba de aparitia in ziarul rusesc ‘Moscow Times’, foarte curand dupa reuniunea de la Helsinki  ( 30 iulie ) , a unui articol care desfasoara o naratiune cu totul contrara axiomelor politicii externe  actuale a Rusiei si deopotriva mentalului colectiv rusesc in mare  proportie. Eugene Rumer,  mambru al Fundatiei Carnegie , filiala din Rusia,  semneaza articolul intitulat “Russia Is Winning — or Is It?”, avand subtitlul: “Criticii rusi ai Occidentului trebuie sa se intrebe ce se va intampla daca China va inlocui  Vestul ca dominatie globala ( ‘global rule- maker ‘)Articolul debuteaza de intrebari pe care autorul le ridica , uimit de avalansa perceptiei din Rusia ca Putin a castigat o victorie la Helsinki: “Oare am castigat ?  Declinul Occidentului și destramarea ordinei internaționale liberale conduse de Statele Unite, atât de dorita de Putin, și așa mult facilitata de Trump, să fie un lucru bun pentru Rusia? A fost oare  perioada post-război rece  a dominanței occidentale atat  de dăunătoare pentru Rusia, așa cum a spus Kremlinul cetățenilor săi și restului lumii? Și ce ar putea să o inlocuiasca?”. [1]
       Analiza pe care o face autorul acestui articol de opinie rastoarna toate fundamentele politicii externe actuale a Kremlinului. Este perioada de dupa prabusirea URSS o ofensiva continua a Occidentului impotriva Rusiei ?- intreaba Rumer. Si raspunde: “A fost oare  epoca dominatiei  occidentale , conduse de SUA,  cu adevărat  atât de rea pentru Rusia? Nu se poate nega ca  anii 1990 au fost un deceniu groaznic pentru ea  , dar cu greu se poate spune ca a fost vina Vestului. De fapt, Occidentul a fost principala sursă de ajutor de urgență pentru Rusiei atunci când economia ei  s-a prăbușit. A angaja  miliarde de dolari cu scopul de a salva Rusia a fost una dintre prioritățile politice cheie pentru guvernele occidentale  mai mult de un deceniu. Consilierii occidentali, mult detestati pentru sfaturile lor presupus  daunatoare guvernului rus, au jucat un rol esențial în elaborarea și punerea în aplicare a reformelor economice foarte necesare. Departe de a fi perfecta, asistența tehnică occidentală a fost achitata / de Vest-n.n./ pentru Rusia, chiar înainte ca prețurile petrolului să creasca la începutul secolului și sa ridice economia Rusiei. Miracolul economic al lui Putin ar fi fost imposibil fără reformele și ajutorul financiar și tehnic al Vestului.”[2] In context, enumerand actele de sprijin ale Vestului fata de Rusia, Rumer mentioneaza si memorandumul de la Budapesta din 1994 , care a fost crucial in ‘dezarmarea’ nucleara a Ucrainei- in schimbul garantarii  independentei si integritatii sale  teritoriale – pentru a mentine statutul de stat nuclear doar pentru Rusia ca mostenitoare a URSS. Dar mentioneaza si altceva in legatura cu acest document international: “Acordul de la Budapesta, care a angajat Ucraina să renunțe la cel de-al treilea arsenal nuclear din lume și pe care Rusia l-a încălcat atunci când a anexat Crimeea, nu ar fi fost posibil fără implicarea activă a Statelor Unite și a aliaților săi.[3] Nici  axioma Kremlinului privind  amenintarea pe care o reprezinta NATO in avansul sau catre frontierele vestice ale  Rusiei si a expulzarii ei din afacerile europene nu scapa criticii dure a autorului:” Și acest lucru este îndoielnic. Prin orice măsură, extinderea NATO a fost însoțită de dezmembrarea capacităților sale pentru războiul convențional în teatrul de operatii  european. Statele Unite și aliații săi, dornici să maximizeze ‘dividendul pacii’ din Războiul Rece și preocupați de situații neprevăzute dincolo de Europa, au transformat în mod efectiv NATO într-o zonă demilitarizată, care nu reprezenta o amenințare de invazie a Rusiei, dar a oferit un grad fără precedent de stabilitate și securitate pentru Europa Centrală. Câte tancuri au avut Statele Unite în Europa în 2014? Zero. Este greu să găsești o altă perioadă în istoria Rusiei atunci când frontiera sa de vest a fost la fel de sigură și liberă de amenințarea de invazie între 1989, când Zidul Berlinului s-a prabusit și 2014, când Rusia a invadat Ucraina. În ceea ce privește acuzația de excludere a Rusiei de la luarea deciziilor în domeniul securității europene, ea nu rezista criticii. Având în vedere mărimea, istoria și rețeaua de relații cu toate marile puteri europene, este oare cu adevărat posibil să fie ignorata  Rusia?[4] Aceasta demolare a naratiunii Kremlinului privind atitudinea Vestului fata de Rusia in perioada post- Razboi Rece precede concluzia finala a autorului : “Acestea nu sunt doar întrebări de interes istoric. În timp ce China apare  deopotriva ca alternativă a Vestului și cel mai important partener al Rusiei, iar Occidentul este în confuzie, criticii ruși ai Occidentului ar trebui să se întrebe ce ar fi fost dacă nu ar fi fost Occidentul în ceasul de nevoie al propriei  țări și cum ar fi dacă China va înlocui Occidentul ca  hegemon mondial.”[5]
       Nu putem sa nu ridicam o intrebare, ceea ce ar explica si  citatele extinse extrase articolului  mentionat: este un semn al reorientarii geopolitice a Rusiei ?  Singurul raspuns pe care il intrevedem- desigur ca ziarul se delimiteaza , cum este, de obicei,  cazul unui articol de opinie, de naratiunea lui Rumer- este ca   aparitia lui este o premiera in media ruseasca , socotit a fi controlata de regimul lui V. Putin. Aparitia acestei opinii de expert- Rumer este director al programului Eurasia la Carnegie- Moscow – este o premiera, poate facilitata de rezultatele intalnirii Trump-Putin de la Helsinki.
Intrand in problematica Brexit anuntata de la inceput,  anume variante incercate de sustinatorii rezultatului referendumului din 23 iunie 2016 de a identifica politici si alinieri geopolitice sustenabile pentru UK in actiune pe scena globala, evidentiem varianta China. Poate parea ciudat sau , cel putin, neasteptat si ridicand mari semne de intrebare privind disperarea celor care sustin Brexit , dar recent UK a sondat aceasta varianta si este serios luata in calcul.
       Saptamana trecuta, ministrul de Externe al UK, Jeremiah Hunt, a fost la Beijing pentru a continua dialogul strategic dintre cele doua state ( este practic a 9-a asemenea reuniune la acest nivel) . Prezenta sefului diplomatiei britanice la Beijing este urmarea dialogului dintre presedintele chinez Xi Jinpin si premierul britanic Theresa May din februarie acest an si are o incarcatura semnificativa referind la cautarile Londrei de a identifica solutii optime pentru perioada post- Brexit.  Rezultatele acestui dialog strategic sunt vizibile , iar cateva cifre atesta importanta continuitatii lui. Ponderea Chinei in importurile britanice se ridica, in  2017, la  7 la suta din total ( 45, 2 miliarde lire sterline ), iar in exporturile UK un procentaj de 3,6 la suta , adica 22, 8 miliarde lire sterline ( in crestere cu 32 la suta fata de anul precedent ). Marea strategie a Chinei – ‘Belt and Road Initiative’- aplicata energic din 2013 a deschis noi oportunitati cresterii relatiilor comerciale bilaterale. In acest context , prima garnitura feroviara legand  China si UK  a parcurs  distanta intre cele doua tari in 18 zile in 2017 facilitand nu doar schimbul de marfuri ,  deschizand noi oportunitati acestuia , dar intarind si increderea intre cei doi parteneri. In domeniul investitiilor( China are participatii la doua aeroporturi britanice – Heathrow din Londra si cel din Manchester- , la o centrala nucleara , este drept, stagnanta acum ), dar si in alte domenii gigantul economic asiatic este foarte present , mai ales in ultimii ani. Practic , investitiile directe chinezesti in UK au explodat in ultimii doi ani, de la 9, 2 miliarde dolari SUA, in 1916,  la 20,8 in 2017 ( de peste doua ori ). Ultimele cifre arata si interesul UK de a mentine statutul de hub financiar global al Londrei intemeindu-se pe uriasele rezerva  banesti chineze si continuarea avansului economic global al Chinei.
       Este insa prea mult, desi nu este exclus ca asemenea eventualitate sa fi fost atinsa in negocieri, sa presupunem ca pe agenda a stat la loc de frunte incheierea rapida a unui acord de liber schimb intre cei doi parteneri. Pe de o parte, China este ea insesi in asteptarea incheierii negocierilor UE – UK  privind Brexit-ul pentru a stabili propria strategie fata de partener, pe de alta, chiar UK este in pozitie de asteptare , explorand variantele de implementare a acestui pas politic . Dar ansamblul schimburilor recente economico-financiare , rolul pe care deja il detine China in zona Pacificului , unde se afla si doi membri anglo-saxoni ai Commonwealth-ului, Australia si Noua Zeelanda, imperativul pentru UK de a se orienta in viitorul post-Brexit  pentru a putea ‘naviga’ coerent si efficient  in context international fac verosimila ipoteza ca Londra are in vedere incheierea unui astfel de instrument bilateral.
      Ca este asa ne incredinteaza articolele aparute in presa britanica referind la vizita lui J. Hunt la Beijing. Dintre ele am ales pe cel publicat de reputata publicatie “The Spectator”, semnat de Michael Auslin, intitulat “Brexit Britain is eager for a sweet deal with Beijing. But at what price?” si un subtitlu care rezuma teza sustinuta (Increasingly, doing business with China involves a certain loss of sovereign power)[6]. De la bun inceput autorul sustine ca pentru UK un acord de liber schimb cu China ar fi extrem de important in situatia de facto de azi si maine a tarii, argumentand: “Un acord de comerț liber între Marea Britanie și superputerea ascendentă a lumii ar fi marele beneficiu  de care guvernul britanic are nevoie atât de disperat, mai ales după ce Bruxelles a refuzat planul lui May pentru relația viitoare a Marii Britanii cu UE și tulburarea zgomotoasa în legătură cu dispariția ofertei  lui Donald Trump privind un  acord ‘frumos, frumos’ dintre Marea Britanie și SUA. Acesta /acordul cu China- n.n./ ar oferi Angliei o relație comercială cu o țară pe care negociatorii comerciali ai UE nu au reușit până acum să o domine și să dea credibilitate  argumentului Brexiteer-ilor că o Mare Britanie independentă poate fi mult mai rapida în negocierile sale comerciale decât o Europă inceata “.[7]
       Dar , constatand ca Hunt a facut progrese in acest sens ca urmare a negocierilor purtate la Beijing, autorul considera ca China are in schimb  cerinte care echivaleaza cu o pierdere de suveranitate a Marii Britanii. De pilda, partenerii chinezi au spus lui Hunt ca vor fi asociati ca aparatori ai comertului liber global, dar si ca vor trebui sa izoleze pe oricine va cauta sa se abata de la acest obiectiv ( adica sa promoveze protectionismul ). Adaugandu-se si faptul ca deficitele deja constatabile in comertul reciproc risca sa se adanceasca in viitor, autorul scrie provocator: “Când economiile devin dependente de comerțul cu China, costurile cresc constant. Pericolul pentru Marea Britanie este de a deveni un pion, chiar dacă fara voia ei , în jocul chinez de șah la nivel mondial cu Statele Unite. Obiectivul de la Beijing este din ce în ce mai mult să creeze  ‘Greater China’ în vecinatatea  ei, făcând ca mari portiuni din Eurasia și Oceanul Pacific de Vest să fie trambulina necesara pentru a-și consolida poziția globală și apoi să-și extindă influența și mai departe.” [8] In sprijinul tezei sale , autorul aduce ca exemple cateva dintre victimele Chinei , care aplica asa-numita ‘capcana a datoriei’ (‘debt-trap’) pentru a-si extinde influenta geopolitica si sa obtina baze de inaintare catre dominatia globala: Sri Lanka , care a fost nevoita sa concesioneze un port care da Beijingului un punct de control al traficului naval in Oceanul Indian ; Birmania, care a trebuit sa cedeze Chinei participatia majoritara la un port strategic; chiar Australia, care a devenit ezitanta in a critica comportamentul chinez in Marea Chinei de Sud datorita datoriilor mari in relatia bilaterala, dar si coruptiei unor politicieni; Vanuatu, unde , de asemenea, se constata un proces similar de aplicare a procedeului.  Concluzia extrasa este pertinenta: “Pentru mulți adepti Brexit, motivul principal de a părăsi UE este recâștigarea suveranitatii transferate  la Bruxelles. Totuși, din ce în ce mai mult, a face afaceri cu China  implică o anumită pierdere a puterii suverane.”[9]
       Modalitatea de constructie a propriei forte militare a Chinei actuale ridica un  alt semn de intrebare pentru UK in dosarul incheierii unui  acord de liber schimb bilateral . Pentru autor, China isi modernizeaza fortele militare , cheltuind , in ierarhia globala in domeniu, sumele cele mai importante dupa SUA  in ultimii ani , o strategie care trebuie inteleasa  in tandem cu avansul economic global. Este ceea ce autorul numeste un un fel de “imperialism invers” (‘imperialism in reverse’ ) promovat de China , procedeul aplicat fiind in opozitie cu cel al imperiilor traditionale: “Vechile imperii ar fi început prin invadarea tarilor înainte de a construi rețele de comerț cu acestea și de a crea sisteme guvernamentale docile; China, prin contrast, începe prin crearea de noi legături comerciale, apoi câștigă sprijin politic pentru a obține o dominare economică,  tradusa apoi  într-o forță militară mai mare. Odată cu aprofundarea acestui proces, Beijingul încearcă din ce în ce mai mult să integreze relațiile sale comerciale și militare, folosindu-si puterea de a proteja rutele fie terestre , fie maritime.”[10]
       Prezentarea marii strategii a Chinei in aplicare azi este buna parte a demersului autorului , care atrage atentia asupra riscului unui asemenea acord cu China. Potrivit naratiunii sale, marea strategie a Beijingului, avand ca obiectiv dominatia sistemica , este una momentan benigna in infatisare , iar din aceasta perspectiva este ilustrativa proiectia Belt and Road Initiative ( BRI or noul ‘Silk Road’ ) , care implica constructia unei noi infrastructuri  ( alocati fiind 1 000 de  miliarde US dolari )  ceea ce face China practic un hub al comunicatiilor maritime si terestre din Eurasia. Modul in care se implementeaza aceasta strategie BRI este atractiv pentru statele implicate , inclusiv pentru cele aflate la terminalele respective (deopotriva  Marea Britanie, asa cum am mentionat privind prima legatura feroviara dintre cele doua tari ). Deja in prima sa vizita din acest an in China, Theresa May a fost precauta in a sprijini fara rezerve acest proiect , atitudine care in cazul unui acord de liber schimb nu va mai fi posibila.
       Daca acesta este caracterul benign al unei asemenea investitii uriase- practic fara egal pe plan global -  in paralel Beijingul urmareste constructia unei vecinatati, ‘Greater China’,  care s-o propulseze , potrivit analistilor chinezi, in postura , ‘traditionala’ de hegemon al Asiei. In aceasta vecinatate de mari dimensiuni , statele au a recunoaste primatul economic  Chinei ( unele deja o fac, in diverse proportii :  Pakistan, Laos, Cambodia and North Korea), altele sunt avertizate sa evite orice implicare in dosare de resortul singular al beijingului- Taiwan, cu deosebire , fiind un casus belli- , iar cele mai importante sunt testate ca potential de opunere in poligoane de testare ca insulele Senkaku/ Diaoyu in Marea Chinei de Est (Japonia) ori in perimetre din Himalaia ( India ). Cea mai evidenta afirmare a acestei pozitii hegemonice i se pare autorului amintit a fi militarizarea insulelor din Marea Chinei de Sud in ultimii 5 ani , unde Beijingul   “contestă suveranitatea grupurilor de insule din Spratly și Paracel Island cu o jumătate de duzina de altă țari din Asia de Sud-Est, în apele prin care trece aproape 70% din comerțul mondial. Armata chineză a transformat recifurile scufundate odinioară în baze insulare printr-un proiect de recuperare masivă, amplasand  aeroporturi, instalații radar, buncăre de arme și rachete anti-aeriene.” Se intreaba, pe buna dreptate , autorul: “Va risca Londra legăturile comerciale cu China, insistând să navigheze/noul portavion britanic-n.n./ ‘Regina Elisabeta’ prin aceste ape pentru a susține libertatea navigației?[11]
       Autorul incheie afirmand ca “Ambițiile militare și comerciale ale Chinei Mari sunt aproape sigur că vor deveni cea mai importantă provocare strategică pentru următoarea generație. Cu cât este mai aproape Marea Britanie de China, cu atât mai mult va fi supusă presiunii pentru a se conforma intereselor chineze. Orice acomodare  va încuraja pur și simplu Beijingul, producând, de asemenea, o pană mai largă între Marea Britanie și America. Uneori, o afacere dulce ascunde o pastilă amară. "[12]
       Asadar, China este o cea mai mare provocare strategica a generatiei viitoare, iar apropierea UK de China inseamna presiuni insurmontabile de a se conforma intereselor Beijingului si va indeparta Londra de SUA. Citeste: acordul de liber schimb cu China inseamna pentru UK abandonarea legaturilor special cu SUA si acceptarea dominatiei globale a SUA . Se va ajunge oare la un asemenea acord ?
       Pe un plan mai general- vom reveni asupra acestei chestiuni datorita actualitatii si importantei sale sistemice pentru viitorul pe termen mediu si lung-  constatam ca teama de  ascendenta  Chinei  determina realinieri geopolitice la nivel global , tentative sistemice  de coagulare de capabilitati de rezistenta si acomodare la nestavilita sa crestere economica ( si militara ), actiuni de  reasezare a liniilor de avangarda si cele de repliere ale  actorilor majori ai scenei international. Fie ca este vorba de Rusia sau de SUA, de UE, Japonia sau Anglia.
 
 
 
 
[1] Eugen Rumer, Russia Is Winning- or Is It ?  Russian critics of the West should ask themselves what it will be like if China supplants the West as the global rule-maker., in “Moscow Times”, July 30, 2018- “Or is it? Will the decline of the West and the dismantling of the U.S.-led liberal international order so desired by Putin, and so eagerly facilitated by Trump, be good for Russia? Was the post-Cold War period of Western dominance as harmful to Russia as the Kremlin has been telling its citizens and the rest of the world? And what is likely to replace it?”-  https://themoscowtimes.com/articles/russia-is-winning-or-is-it-62387
 
 
[2] Ibidem –“But was the era of U.S.-led Western dominance really so bad for Russia? No denying, the 1990s were a horrible decade for it, but that was hardly the West’s fault. In fact, the West acted as Russia’s principal source of desperately needed aid when its economy collapsed.  Marshaling billions of dollars to bail out Russia was one of the key policy priorities for Western governments for more than a decade. Western advisors, much maligned for their supposedly faulty advice to the Russian government, played a crucial role in designing and implementing badly needed economic reforms. Far from perfect, Western technical assistance paid off for Russia even before oil prices began to climb around the turn of the century and lifted the Russian economy. Putin’s economic miracle would have been impossible without those reforms and the West’s financial and technical help
[3] Ibidem –“The Budapest agreement, which committed Ukraine to give up the third largest nuclear arsenal in the world, and which Russia violated when it annexed Crimea, would not have been possible without active involvement by the United States and its allies
[4] Ibidem- This too is doubtful. By any measure, NATO enlargement was accompanied by the dismantlement of its capabilities for conventional warfare in the European theater. The United States and its allies, eager to maximize the post-Cold War “peace dividend” and preoccupied with contingencies far beyond Europe, had effectively turned NATO into a demilitarized zone, which posed no threat of invasion to Russia, but provided an unprecedented degree of stability and security for Central Europe. How many tanks did the United States have in Europe in 2014? Zero. It is hard to find another period in Russian history when its western border was as secure and free of the threat of invasion as between 1989, when the Berlin Wall came down, and 2014, when Russia invaded Ukraine. As to the charge of excluding Russia from European security decision-making, it does not really stand up to scrutiny. Given its size, history, and web of relationships with all major European powers, is it really possible to ignore Russia?
[5] Ibidem -”These are not questions merely of historical interest. As China emerges as both the alternative to the West and Russia’s preeminent partner, and the West is in disarray, Russian critics of the West should ask themselves what it would have been like had the West not been there in their country’s hour of need, and what it will be like if China supplants the West as the global rule-maker”
[6] Michael Auslin, Michael Auslin, Brexit Britain is eager for a sweet deal with Beijing. But at what price?, in “The Spectator”, 4 August 2018- https://www.spectator.co.uk/author/michaelauslin/
in “The Spectator”, 4 August 2018- https://www.spectator.co.uk/author/michaelauslin/
 
 
[7] Ibidem –A ground-breaking free-trade agreement between Britain and the world’s ascendant superpower would be the great boon the UK government so desperately needs, especially after Brussels’ rebuffing of May’s Chequers plan for Britain’s future relationship with the EU and the kerfuffle over Donald Trump’s vanishing offer of a ‘beautiful, beautiful’ UK-US deal. It would give Britain a trading relationship with a country which the EU’s trade negotiators have so far failed to master, and give credence to the Brexiteers’ argument that an independent Britain can be far more fleet of foot in its trade negotiations than a plodding EU can.”
[8] Ibidem –“When economies become dependent on trade with China, the costs grow and grow. The danger for Britain is of becoming a pawn, albeit an unwilling one, in China’s global chess game with the United States. Beijing’s goal increasingly appears to be to create a ‘Greater China’ in its near abroad, making large swaths of Eurasia and the western Pacific Ocean pliant as a necessary step to solidifying its global position, and then extending its influence even further afield. “
[9] Ibidem, - “For many Brexiteers, the chief motive of leaving the EU is to regain sovereignty from Brussels. Yet increasingly, doing business with China itself involves a certain loss of sovereign power.”
[10] Ibidem- “The old empires would start by invading lands before building trade networks with them and creating biddable governmental systems; China, by contrast, starts by creating new trade links, then gains political support to achieve economic dominance, which is then translated into greater military might. As this process deepens, Beijing increasingly seeks to integrate its trade and military relations, using its power to protect trade routes, whether on land or sea”
[11] Ibidem- “contests the sovereignty of the Spratly and Paracel Island groups with a half-dozen other South-east Asian nations, in waters through which nearly 70 per cent of global trade passes. The Chinese military has turned once-submerged reefs into island bases through a massive reclamation project, emplacing airstrips, radar installations, weapons bunkers, and anti-air missiles.”; “Will London risk trade ties with China by insisting on sailing the Queen Elizabeth through these waters to uphold freedom of navigation?”
[12] Ibidem- “The military and trade ambitions of Greater China are almost certain to prove the most important strategic challenge for the next generation. The closer Britain gets to China, the more it will face pressure to conform to Chinese interests. Any accommodation will simply embolden Beijing, while also driving a wider wedge between Britain and America. Sometimes, a sweet deal conceals a bitter pill.”

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.