CHINA: UN ALT DRUM SPRE VARFUL SISTEMULUI - 2 | publicatii - Politica La Est
cc3.jpg

CHINA: UN ALT DRUM SPRE VARFUL SISTEMULUI - 2

Mihail E. Ionescu
 
 
          Revin la promisiunea facuta de a reda cateva dintre comentariile la editorialul lui Gideon Rachman din  »Financial Times«[1]  din 19 iulie anul curent .  De ce sunt atat de importante comentariile la articolul citat si comentat de noi  in analiza din 25 iulie?
          Mai intai,  pentru ca autorul , prestigios comentator de politica internationala, care nu iese frecvent in arena ‘controverselor’ cu cititorii  la rubrica ‘comentarii’ , a interactionat in acest sens aproape   ca niciodata inainte ( dupa stiinta noastra). Interventiile sale, care au demonstrat ca urmareste cu atentie  comentariile la ceea ceea ce publica , au fost  pentru a declara fie acordul cu pozitia exprimata de cititor , fie sa se scuze pentru o afirmatie depasita/ gresita  si care i se reproseaza  ( chiar daca din alt editorial ), fie sa avanseze o alta directie de investigatie in relatiile internationale atat de complicare in era pandemiei Covid-19 inca nesfarsita. De cel putin cinci ori editorialistul coboara  in aceasta arena si isi amendeaza sau nu afirmatiile facute, argumenteaza intemeindu-se pe propriile surse invocate  ori da dreptate unui comentator sau contrazicand pe altul.
            In al doilea rand, dincolo de aceasta interactiune , care poate il indeamna pe editorialist sa-si nuanteze pozitia initiala , numarul mare de comentarii arata nu atat ca a fost citit cu atentie in opinia publica internationala , cat ca subiectul este unul foarte « cald » , preocupant . In acest caz, problema succesiunii hegemonice  SUA-China anima  intens opinia publica internationala informata, care nu se sfieste sa-si spuna parerile , conform orientarilor politice impartasite ( se pot desprinde cu limpezime cateva, intre care citam pe adversarii neclintiti ai colonialismului/imperialismului de tip occidental   si noilor lor forme sau pe adeptii tezei ca Vestul pierde infruntarea cu China datorita auto-satisfactiei  statornicite in cadrul lui  de cateva decenii).
              In al treilea rand , comentariile refera nu doar la subiectul propriu-zis- este sau nu China pregatita sa fie succesorul actualului lider sistemic-, dar si la alte evenimente  ale ultimului timp , cum ar fi retragerea SUA ( NATO )  din Afganistan, situatia sistemului financiar global dominat de moneda americana sau evolutia evenimentelor din Orientul Mijlociu, unde ‘temperatura ’ se inteteste periodic, acum fiind in situatia de incalzire accelerata si  , nu in ultimul rand,  criza societala  din interiorul SUA.
             In sfarsit, dar de departe nefiind ultimul, trebuie subliniat ca azi in lumea intreaga se dezbat probleme-mai ales in mediile informate-,  care au a defini lumea de maine prin raspunsul adecvat la ele, astfel ca numarul mare de comentarii la editorialul citat nu impresioneaza defel  ca magnitudine, ci pentru ca reflecta tocmai acest pachet interogativ la esalon global. Sau, in cuvintele unuia dintre autorii citati de Rachman ca fiind intre  sursele sale principale (Rush Doshi, director pentru dosarul China la Casa Alba , cu cartea sa recenta   ) : “Pe măsură ce intrăm în această nouă etapa  de concurență acerba , ne lipsesc răspunsurile la întrebări fundamentale. Care sunt ambițiile Chinei și are aceasta o mare  strategie  pentru a le atinge? Dacă are , care este acea strategie, ce o modelează și care ar trebui să fie raspunsul  Statelor Unite ? Acestea sunt întrebări de bază pentru factorii de decizie politici americani care se confruntă cu cea mai mare provocare geopolitică din acest secol, nu în ultimul rând pentru că identificarea  strategiei unui adversar este primul pas pentru a o contracara. Și totuși, odată ce  marile  tensiuni de putere se intetesc , nu există un consens cu privire la răspunsurile necesare” .[2] Sa retinem,pentru inceput, ca teza exprimata de Rush Doshi  ca actuala confruntare SUA-China este axa sistemica principala a acestui secol dobandeste tot mai mult tractiune in opinia publica internationala, nu doar in cercurile de decizie si in cancelariile marilor puteri.
              De departe, din cele aproape 500 de comentarii, cele mai multe se ocupa de  problematica superputerii- intrucat articolul refera la chestiunea daca China tinteste programatic sa  inlocuiasca  hegemonia SUA in sistem-  la vectorii definitorii ai acestei categorii supreme  de putere sistemica  si  care sunt statele  care azi pot revendica acest loc sau in viitorul apropiat . Alaturi de aceasta problematica  si in stransa legatura cu ea , se mai inscriu alte doua : intaia, ce comportament este nimerit pentru un stat de asemenea rang in ierarhia globala ( cu precadere sa utilizeze forta militara-hard power- sau doar cea economica si culturala -soft power ) , secunda referind la  faptul ca evaluarea expertizei occidentale in privinta  Chinei se  vadeste de cele mai multe ori ca fiind gresita.
          De altminteri, aproape  interventiile lui Gideon Rachman se inscriu si ele  in setul de problematici  infatisat mai sus . Astfel, prima interventie a editorialistului a fost atunci cand s-a simtit dator sa raspunda la faptul ca opinia sa  ar fi  parte a expertizei depasite occidentale referitoare la China. Comentariul ironizeaza acest gen de expertiza: “daca iti inchipui  ca China isi cheltuieste noaptea uleiul din lampa pentru a citi manualul imperialist occidental pentru a-l copia apoi , atunci acest lucru arata cat de mult o persoana care crede acest lucru este la nivelul… de ‘gradinita a intelegerii’ ”  Chinei .   Si continua: “/China/ este increzatoare in propria ei civilizatie pentru a-i fi ghid… nu este un soi de ‘student recunoscator’ al realizarilor  imperialismului occidental discreditat, in speranta ca va invata unul sau doua trucuri  de la    acesta ” .
 
            Practic, cititorul afirma ca editorialistul utilizeaza “prisma occidentala” pentru a intelege China de azi, in general, in problematica superputerii  aici dezbatuta , in special. Replica lui  Rachman este clara , el insistand asupra faptului ca , daca China nu dobandeste o forta militara adecvata , pe potriva hegemonului actual, atunci poate ca va initia o alta modalitate pentru a deveni superputere  : « /,,,/ The question of whether China can find an alternative route to being a superpower that does not involve ‘reading the western imperialism's playbook’ is an interesting one - which I raise at the end of the column”.  Cu adevarat, in finalul editorialului sau, Rachman scrie : “ Daca China nu vrea sau nu poate sa realizeze o prezenta militara care sa rivalizeze cu aceea a SUA, poate va gasi o noua cale de a fi o superputere- or sa abandoneze aceasta ambitie”.[3] 
           Preopinentul  lui Rachman are insa sustinatori, asa cum este cel care scrie deopotriva editorialistului :   “In lunga ei istorie, China nu a colonizat alte state sau sa incerce sa proiecteze cultura sa in alte parti. Europenii au facut aceste lucruri deseori  si cred ca  utilizezi  un concept occidental aplicandu-l unei tari care nu are aceleasi norme. Nu cred ca idea europeana a unei ‘superputeri globale’a fost vreodata o ambitie a Chinei “.  De altfel, cu acest din urma commentator se mai dueleaza o data Rachman, atunci cand ii scrie , intr-o noua interventie in arena comentatorilor , ca «cartea lui Doshi prezinta o multime de argumente ca ei / chinezii-n.n./sunt realmente interesati sa fie o putere globala” .
          Asadar, adversarii colonialismului /imperialismului occidental tind sa acrediteze ideea- sa fie oare troli chinezi?!- ca China in istoria sa nu a facut dovada unui asemenea comportament , iar in imprejurarile actuale, cand se deseneaza durabil  competitia hegemonica China-SUA, ea se intemeiaza mai mult pe o parte considerabila din PIB-ul global ( se afirma ca ar fi deja in jur de 40 la suta )  pentru a accede la titlul de superputere globala. Dar replica altui comentator  arunca in aer incercarea facuta de altii de a separa economicul de militar in definirea statului de superputere al Chinei :  ea ar fi « O superputere economica care are inca sute de milioane de oameni in saracie absoluta. China e  o superputere doar a oraselor de coasta”.
          In acelasi perimetru al discutiei avansate de interventia in sectiunea de comentarii a edtorialistului - ‘prisma occidentala’aplicata nepotrivit Chinei in ascensiunea sa catre statutul de superputere- se situeaza si apelul la istorie, care ar absolvi China de propensiunea imperialista de ocupare de  teritorii straine. Astfel, un commentator  afirma ca “China n-a dorit niciodata si inca nu doreste sa fie o superputere asa cum este definit acest statut in Occident. In peste 3000 de ani de istorie a Chinei, singura data cand s-a extins semnificativ  in afara regiunii Asiei de Est a fost in timpul imperiului mongol, desigur Ghinghis Han nefiind chiar chinez »..
 



                 Referinta istorica este facuta la constituirea imperiului mongol in secolul XIII intins din China pana in Centrul Europei, un urias teritoriu cucerit printr-o manevra strategica la esalon eurasiatic : mai intai, mongolii au cucerit China, apoi s-au revarsat fulgerator si victoriosi catre Europa. Cititorul in cauza propune utilizarea in cazul Chinei a altui concept de cucerire teritoriala, anume   stabilirea de « sfere de influenta »,  vadita istoric , iar azi fiind inteleasa ca un fel de recuperare a ceea ce Regatul de Mijloc  a pierdut in secolele  XVIII-XIX ca urmare a avansului occidental. Aceasta ar fi ‘linia rosie’ a « sferei de influenta »  Chinei de azi, care nu ar fi interesata de stabilirea de baze militare global, deci in extensie la esalon planetar tipica Vestului . Aceasta sfera de influenta este definita ca “ ‘East Asia sphere’ or China's border regions”( ‘sfera Asiei de est’sau regiunile  care invecineaza China ).
                   Tot referinte istorice produce un alt cititor , partizan al opiniei ‘sferelor de influenta’ ca tehonologie imperialista a Chinei. Acesta scrie : “China a avut o istorie de ‘expansiune’ în Asia de Est pe care o definesc ‘sferă de influență’ regională. Din punct de vedere istoric, a avut războaie cu Japonia, Coreea, Myanmar / Birmania, Vietnam etc. Cu toate acestea, veți observa că China nu a ocupat niciodată aceste țări. Ori a pierdut aceste conflicte sau, dacă a câștigat, acele națiuni au devenit state vasale. Timp de mii de ani, controlul geografic al Chinei a rămas mai mult sau mai puțin la fel (cu excepția Imperiului Mongol, desigur) ».  Replicile la aceasta opinie vin imediat, alti cititori invocand atat incursiunile cibernetice  actuale ale Beijingul departe de China, cat si alte actiuni  evidente : « China se extinde global ar fi ca a inceput sa construiasca o prezenta militara pe glob si participa la conflicte propriu zise departe de frontierele sale “. Desigur, este greu de facut comparatia intfre cele circa 1000 de instalatii militare ( baze)  in strainatate ale SUA si singura baza a Chinei, la intrarea in stramtoarea Aden.

Baza militara chineza de la Djibouthi, la intrarea in stramtoarea Aden
            In aceeasi ordine de idei privind orientarea imperialista a Chinei , limitata cum se vede  mai sus, precum si de un fel aparte-, un cititor aduce in  discutie subiecte delicate ale situatiei internationale azi. Astfel, cititorul in cauza scrie ca « scotienii nu vor sa fie parte a UK, catalanii ai Spaniei, cei din Quebec ai Canadei . Si-au atins ei vrerea ? « « . Editorialistul intervine prompt si corecteaza : “scotienii si cei din Quebec au avut , in ambele cazuri, referendumuri si au votat sa ramana in UK, respective, Canada. Asteptam ca China sa permita referendumuri in Tibet , Taiwan, etc. «
Un comentator,poate un trol, acuza editoralistul ca ascultand de « ministerul adevarului » de la ‘Financial Times’a scris un  articol care sa raspunda cotei necesare de « denigrare a Chinei », Rachman ridica manusa, intervine si scrie : « Mă interesează de ce  considerați acest lucru ca pe o denigrare a Chinei. Linia oficială de la Beijing, așa cum am înțeles eu , spune  că China este o țară pașnică  și că nu are ambiții militare globale. Aș fi crezut că ar fi de acord cu ideea articolului.” Interesant este faptul ca cel apelat  nu a raspuns  si nici nu a mai intervenit defel in timpul in care rubrica de comentarii a fost deschisa. Sa fie oare vorba , cu adevarat, de un trol lipsit de imaginatie sau de instructiuni superioare ? [4]  Ori un occidental cinic ? La un moment dat , un comentator  scrie interogativ  : » Nu este oare evaluarea statutului cuiva de „superputere” prin măsurarea capacității militarilor lor un mod destul de învechit de a privi aceste lucruri?” adaugand intr-un relativ lung comentariu, din care extragem : »/…/ Creșterea Chinei ca superputere este completă. A făcut-o prin OBOR, a făcut-o ieftin și a făcut-o devenind  indispensabilă tuturor celorlalți. S-ar putea să nu fie cea mai puternică superputere militară, dar acesta este un punct discutabil. Există trei superputeri în lume astăzi, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și China. Toți ceilalți sunt  indatorati/supusi unuia  dintre cele trei puteri  de mai sus, în afară de Rusia, care  în schimb  a esuat sa fie superputerea ce se vroia si   a trebuit să se mulțumească cu rolul de ‘hoț de stradă’/ care primejduieste pe oricine-n.n./ în cadrul comunității globale » . La acest comentariu din nou intervine Rachman doritor , se pare, sa dirijeze discutia pe aceasta cale, pentru ca afirma: „ Ei bine, nu-i asa ca aceasta este o astfel de  problemă, care se cere dezbatuta   ? Evident, fără partea economică, nu  ajungi nicăieri. Dar, gândind mai departe, mi s-a părut că acoperirea militară globală a Americii este atât singulara , cât și importantă pentru puterea sa - și va fi foarte greu de egalat  ».[5]
Asadar, opinia lui Rachman se dezvaluie mult mai amplu decat cea descifrata de cititorii editorialului.Anume ca desigur, economia are un  rol foarte important in definirea superputerii, dar forta militara este un ingredient care nu poate lipsi hegemonului global, de dimensiuni care sa asigure , mai mult sau mai putin, ‚linistea’ sistemica.  Nu este vorba, asa cum , indemnati de un crez politic sincer, afirma  unii dintre preopinentii sai, anume ca ar exista un manual occidental de imperialism hegemonic, aplicat actualei situatii , cand China tinteste la ‚varf’ .  Dar ca – pe date istorice, categoric singurele disponibile   fiind cele oferite  Pax Britanica si Pax Americana in secolele XIX si XX, cand sistemul a devenit in mod real global - la mijloc este ceva mult mai important, anume stapanirea anarhiei sistemice inevitabile prin descurajarea oferita de o forta militara -destinata desigur sa pastreze si locul de frunte in fata unui competitor-, care la nevoie sa poate fi utilizata rapid si eficace in punctele nevralgice ivite oricand si simultan pe planeta. Pentru a actiona astfel , SUA are azi nevoie de circa 1000 de baze militare raspandite planetar, iar bugetele Pentagonului  sunt impresionante, forta sa militara fiind capabila sa poarte doua razboaie si jumatate regionale, in afara de interventii mici-medii rapide. Cu alte cuvinte, hegemonia globala in secolul XXI costa enorm , iar intrebarea nu este daca vrei s-o cuceresti- eventual echivaland cheltuielile SUA- cat daca ai vointa si ,mai ales,  resursele sa  indeplinesti acest rol.

 

 

 

Trupele SUA au parasit recent ( iulie 2021) baza aeriana de la Bagram , din Afganistan

 
             Raspunsul cititorului la intrebarea lui Rachman merita si el citat,  in pofida lungimii lui: „Este adevărat, dar hardware-ul militar al Americii  nu devine oare  din ce în ce mai depășit în favoarea ‚jucăriilor spațiale ‚( spun jucării pentru a masca faptul că nu le-aș putea descrie de fapt!)  și a operatiilor psihologice , care sunt dezvoltate din ce în ce mai mult de către agenții și jucători non-militari? China puternic gestionată (social) este mult mai bine plasată pentru a controla astfel de agenții decât ar putea spera vreodată SUA. Nu pot să nu-mi reamintesc că am inventat rețelele sociale acum câteva decenii, în afara bugetelor militare, și ne-a explodat imediat în față, parțial  transformate  in arme de dușmanii noștri! Apoi a fost acea cascadorie curioasă chiar săptămâna trecută, chiar după sărbătorile de 100 de ani, când China a anunțat că uriasul lor panda nu mai este o specie pe cale de dispariție în sălbăticie. La fel de bine ar fi putut spune că ‚programul nostru diplomatic ‚soft  panda’ s-a încheiat ... Ar trebui să ne întrebăm dacă China chiar are nevoie  să reproducă capacitatea militară actuală a Americii? »[6]. 
Pentru a intelege referinta comentatorului la ursul ‚panda’, trebuie mentionat ca acest  simbol a fost folosit in diplomatia Beijingului inca din anii 50 ai secolului trecut, fiind anuntat un proiect de salvare de la disparitie a acestei specii, foarte apreciata in civilizatia chineza. In 1972, dupa istorica vizita a lui Nixon la Beijing , un urs panda  urias a fost adus in SUA pentru prima data la gradina zoologica, iar in 2017, sotiile celor doi presedinti , Xi Jinping si Barack Obama, au anuntat numele celebritatii panda de la Washington ,  in chineza tradus prin „pretioasa comoara”.[7] Este asadar simbolul rezilientei si determinarii chineze ,  deopotriva al apropierii SUA de China .
             Pentru a incheia referintele la interventiile lui Rachman in arena cititorilor, mai semnalez si opinia unui cititor imediat dupa acesta ultima interventie a sa: „China este deja o superputere economică și istoria ne spune că dominația militară urmează dominației economice. Este doar o chestiune de timp ... și dorința de a crede că China nu va fi cel puțin egală cu SUA peste douăzeci de ani, în multe sfere. Trebuie să învățăm să coexistăm.” Este , cu siguranta, expresia ingrijorarii acestui cititor fata de posibila infruntare militara intre cei doi giganti, SUA si China.

 

 
             Comentatorii/ cititorii editorialului  se impart- asa cum mentionam la inceput-  in mai multe categorii in privinta chestiunii statutului de superputere al Chinei.Cei mai multi se pare ca sunt cei care considera ca China este deja o superputere sistemica , oricum isi doreste acest statut , intrucat este a doua economie a lumii, cu performante notabile in domeniul tehnologic, in masura sa-si edifice un instrument militar considerabil. Mai mult , ei  invoca faptul ca China a fost istoric o superputere , care chiar a desfasurat o politica de tip imperialist  in vecinatatea sa in evul mediu, iar  o data globalizat sistemul  in  secolul XIX , la  instalarea comunismului in 1949  ,  s-a manifestat ca o forta de influenta mondiala in chip programatic. Atat  in timpul Razboiului Rece, cand  pentru a-si largi libertatea de miscare in conflictul ideologic si de putere cu URSS s-a angajat in sustinerea nealiniatilor, cat si in perioada post-razboi Rece , cand a reusit performanta fara precedent de a deveni a doua economie a lumii .
             Pentru modul in care cititorii apartinand acestei categorii se arata convinsi de faptul ca China isi doreste hegemonia globala am ales  ( dintre multe altele ) un comentariu care utilizeaza comparatia cu modul in care SUA au ocupat acest loc sistemic: “ Mă întreb dacă  am uitat  cum SUA a devenit puterea militară globală, când anterior era Marea Britanie. Aceasta a fost abordarea SUA:1. Produceți ieftin;2. Produceți un surplus economic;3. Nu vă angajați în războaie străine, permițând ca surplusul economic să crească în continuare;4. Construiți încet capacitatea militară, până când ...;5. Puterile dominante (Austro-Ungaria, Germania, Marea Britanie în primul război mondial) se epuizează financiar prin supraexpansiune și luptă pentru supremație;6. Cu o monedă puternică detineti  putere de cumpărare. Dar si facilitati  pentru a produce arme.;7. Intrați în război cu o putere militară relativ mai puternică;/.../Prefer vechea zicală: ‚Ignorați ceea ce spun oamenii. Urmăriți ce fac. Faptele vorbesc mai tare decât vorbele’. Pe acest temei și pe baza înțelegerii de fond a culturii chineze, aș spune că China arată cu subtilitate  intențiile de a merge spre statutul nr.1,  Ea doar urmează aceleași tipare de 1-7 ca și SUA”.[8] 
             O prognoza detaliata sistemic emisa de un partizan al acestei tabere arata:  „ în câteva decenii /.../ sfera de influență a SUA se va reduce  la câteva țări occidentale (în cea mai mare parte anglo-saxone/.../   Pe de altă parte, influența Chinei va fi dominantă în Asia de Sud-Est /…/ și foarte puternică în Africa, America Latină și Orientul Mijlociu. /…/ va fi puternica în Europa, Rusia fiind un aliat cheie. În acel moment, cine ar fi superputerea? Dar China nu va fi o superputere în stil occidental. Chinezii (spre deosebire de vest) nu cred că cultura și valorile lor sunt universale și, prin urmare, nu au prea mult interes să mențină garnizoane în întreaga lume și să împingă alte țări să le  adopte valorile și cultura. Dar China va fi o superputere, așa cum a fost acum câteva secole. În multe privințe este deja o superputere. »[9])

 
Oponentii acestei teze arata ca , dimpotriva, economia chineza are de dus in spate peste 1,4 miliarde de oameni, iar performanta invocata de multi – scoaterea din saracie in ultimele decade a sute de milioane de oameni-  este supraevaluata. Acestia mai arata ca  imbatranirea populatiei Chinei  , precum si slabirea ritmului de  crestere economica vor juca rolul de frane substantiale in viitor in ceea ce priveste atingerea rangului de superputere. 
Iata cum se  raspunde din aceasta tabara oponentului care a emis prognoza citata anterior : „ Evident, palavre. E clar, nu citiți știrile. Oricum, aveți dreptul la opinia dvs., dar există multe erori de fapt în teza dumneavoastră. Puterea Chinei (adică a PCC/ Partiudului Comunist Chinez ) este foarte fragilă. Principalul său avantaj este o populație enormă. Dar politica privind copilul unic, practic a distrus acest avantaj. În 30 de ani, China va avea o problemă demografică masivă auto-indusa, un număr mare de chinezi vârstnici fiind susținuți de copilul lor unic. De asemenea, rețineți că China nu are nicio plasă de siguranță socială. Dacă China consideră de cuviință să-și implice  oamenii in război ucigator, aceasta va crea probleme enorme pentru stabilitatea socială a Chinei. (Cine va avea grijă de părinții vârstnici.) Mai mult, economia Chinei NU este atât de puternică pe cât ai crede. În primul rând, totul este total opac. Un semn sigur că există slăbiciune, altfel China ar fi mai deschisă cu privire la succesele sale. Economia Americii este mult mai rezistentă și mai flexibilă. Oamenii cu talente doresc să își împărtășească talentele acolo unde drepturile lor de proprietate sunt protejate. NU este cazul în China. Întrebați-l doar pe Jack Ma. Asta nu înseamnă că America nu are probleme enorme. Da. Se  poate arunca usor  totul alegând un alt Trump.”[10]
 
In final, trebuie sa mentionam ca dezbaterea incinsa intre cititorii acestui editorial a consemnat- cum s-a putut observa din citatele mai sus oferite - si prognoze privind evolutia viitoare a sistemului international. Nici nu se putea altfel, o data ce problematica superputerii a fost centrala, iar detonatorul controverselor a fost constituit de intrebarea daca China va inlocui SUA instaland sistemic o Pax Sinica .
 

The Aegis Ashore Missile Defense Complex Romania.
          Dintre comentariile pe aceasta tema am ales unul apartinand unui constant comentator al articolelor lui Gideon Rachman, care se distinge printr-o abordare  personala a subiectelor, avand grija  ca obiectivitatea care doreste sa-l anime iese mereu in evidenta.
Cateva dintre ideile expuse de acest comentator se cer expuse, pentru ca sugereaza un scenariu  coerent al viitorului sistemic, a problemelor de baza ale acestuia si a locului Chinei in ansamblul lor
Astfel:
  1. China va trebui sa-si continue investitiile internationale si strategia de dezvoltare, pastrand un nivel modest al cheltuielilor militare, cum au procedat in decadele precedente Japonia si Germania . „ Nu exista putere suverana fara putere comerciala” ;
  2. Viitoarea competitie globala se va duce in jurul problemei politicii climatice,  al suprimarii emisiilor de carbon si al programelor de mediu. „  Menținerea unei planete locuibile va depăși definițiile restrânse ale securității în  anii care vin. . Se poate spune ca,   în viitor, conducerea generala a sferelor inalte ale politicii globale va fi exercitata de  comunitatea democratică a majoritatii națiunilor ,  ambele superputeri luptand  să se adapteze pentru a face fata provocărilor economiilor cu emisii reduse de carbon
  3. Bruxellesul, nu  Washingtonul si nici Beijingul, ar putea fi modelul corect al unei lumi multilaterale. (Dacă această lume nu este multilaterală, probabil că nu va progresa.) La Bruxelles, multe națiuni participă în mod formal la procesul de luare a deciziilor , în timp ce la Washington interesele economice puternice controlează acest domeniu, iar la Beijing domina un partid unic care  se confunda cu statul , probabil o structură de putere  rapid osificabila” ;
  4. In favoarea Americii va fi faptul ca UE i se va alatura pentru ca in viitor competitia globala va avea loc si pe terenul sistemului politic dominant  (societati  totalitare  versus societati deschise ) ; in acest domeniu va fi mai degraba vorba de o superioritate a UE , cu o democratie larg reprezentativa fata de aceea   a SUA cu o guvernare „ less democratic” , cu un Senat croit pe idei   invechite si  o justitie reactionara  ;
  5. Schimbarea climatica va schimba probabil  jocul sistemic  mai mult decat  considera azi   gandirea conventionala ”. [11] 
 
Parcurgand comentariile la articole cu opinie indrazneata si corespunzatoare cererilor de opinie publica ai prilejul sa afli mult mai multe decat opinia respectiva , sa identifici trenduri la nivel de opinie publica internationala, desigur cu grija de a evita trolii- desi prezenta acestora oglindeste si ‚instructiunile’ celor care ii folosesc-, dar si abordarile de tip vindicativ si , nu mai putin, ideologic totalitar.
 
11 august 2021
 

[1] Gideon Rachman, China is still a long way from being a superpower, July, 19, 2021 -https://www.ft.com/content/bdaad457-9e22-4d74-b614-6cc44a613a0c

 

 

[2] Rush Doshi, The Long Game: China’s Grand Strategy to Displace the American Order, Oxford University Press, 2021
[3] G. Rachman, op cit.,-“ If China is unwilling or unable to achieve a global military presence that rivals that of the US, it may have to find a new way of being a superpower — or give up on the ambition.”
 
 
 
[4] Iata intreaga interventie : « I see FT ministry of truth running out of ideas to meet their daily quota of China bashing articles. This is pure gibberish... if you define superpower as super bully then the less the merrier!”- ’Văd că ministerul adevărului FT rămâne fără idei pentru a-și atinge cota zilnică de articole chinezești. Aceasta este o gargara  pură ... dacă definești superputerea ca super agresor, cu atât mai puțin cu atât mai bine!’
[5]Well that's kind of the issue, I'm engaging with - isn't it.? Obviously, without the economic part, you are not going to get anywhere. But thinking about it further, it seemed to me that America's global military reach is both unique and important to its power - and will be very hard to replicate.”
 
[6]True, but then again America’s military hardware is itself becoming increasingly obsolete in favor of space ‘toys’* and psyche opps, which are increasingly being developed by non military agencies and players? Heavily (socially) managed China is far better placed to control such agencies than the USA can ever hope be. I can’t help reminding myself that we invented social media a couple of decades ago, outside of military budgets, and it immediately blew up in our faces, in part weaponized by our foes! Then there was that curious stunt just the other week, right after the 100 year celebrations, when China announced that their giant pandas are no longer an endangered species in the wild. They might as well have said “our soft ‘panda’ diplomacy program is over… We should ask does China need to replicate America’s current military capability?* I say toys to disguise the fact that I couldn’t actually describe them!” 
 
[8] Comentariul integral : “Gideon. I wonder if we are forgetting how the US became the global military power, when it was previously it was the UK.  This was the US approach:1. Produce cheaply;2. Produce an economic surplus;3. Do not engage in foreign wars, allowing that economic surplus to keep building4. Slowly build military capability, until…’;5. The dominant powers (Austro-Hungary, Germany, UK in First World War) all financially exhaust themselves via over-expansion and fighting for supremacy;6. With a strong currency you have purchasing power. But commodities to produce weapons.; 7. Enter the war with comparatively stronger military power.It was either by design, or circumstantial. But at that point of European exhaustion, by god did they milk it. Entering the war very late when due to exhaustion the risk of loss was low, then using Treaties and deals to take what they could. Was it clever strategy? Or was it circumstantial? That we will never know. But the process of 1-7 is remarkably eerie and similar to China today.They may end up being circumstantial and opportunist in their move to be the global power leader. Or unlike the West they stick to tradition and culture and they conceal their intentions, until it is too late for the suckers to notice how powerful they have become. Taking people’s open statements is the quickest way to become a sucker in life.I prefer the old adage: “Ignore what people say. Watch what they do. Actions speak louder than words”. On that basis, and on the basic understanding of Chinese culture, I would say China is cunningly showing intentions of moving towards No.1 status. They are just following the same patterns of 1-7 as the US did”
[9] Iata in intregime comentariul, din care am extras doar esentialul: “ Will China be a superpower? The best way to answer that question is to look at the prospects of its main rival, the US. Most probably, by the end of this decade, the US will lose its status as the largest economy in the world and become number two. Over the same period (based on the ongoing extraordinary buildup of Chinese military power), it is likely to lose its military dominance in South East Asia. In Europe, it is unlikely to prevail against a militarily resurgent Russia. Outside Europe and South East Asia (the new centre of the global economy), the leading powers in Asia and Latin America (India, Brazil, Mexico, Egypt, Nigeria, South Africa etc) will initially not want to align themselves too closely with either the US or China. But as the US tends to insist on alignment (you are either with us or against us), and China tends to be more respectful of their sovereignty, they will gradually tilt toward China. Also the gravitational pull of China being their largest trading partner and the largest economy in the world will eventually be too strong.India will be the likely exception. It will maintain a wary distance from China, but for historical and cultural reasons it is not a natural western ally. So despite talk of a “club of democracies”, it is unlikely that India will be a key member of a western alliance to contain China. Financial developments will also be a factor, such as the likely erosion of the current dollar dominance of the global financial system, a process likely to be accelerated by technological developments like the emergence of national digital currencies. So in a few decades from now, we are likely to see the US sphere of influence shrink to a few western countries (mostly Anglo-Saxon, with the German and French led EU maintaining good relations with China). On the other hand, China’s influence will be dominant in South East Asia (the centre of the global economy) and very strong in Africa, Latin America and the Middle East. It will also be strong in Europe, with Russia as a key ally. At that point who would be the superpower? But China will not be a western style superpower. The Chinese (unlike the west) do not believe that their culture and values are universal and so they do not have much interest in maintaining garrisons around the world and pushing other countries to adopt their values and culture. But China will be a superpower, as it was a few centuries ago. In many ways it is already a superpower. “
[10] “ Total rubbish.  You obviously do not read the news.  Anyway, you are entitled to your opinion but there are many factual errors in your thesis.  China's power (i.e. that of the CCP) is very fragile.  Its main advantage is an enormous population.  But the one child policy, has practically destroyed that advantage.  In 30 years China will have a massive demographic problem on its hands with vast numbers of elderly Chinese being supported by their solitary child.Also keep in mind that China has NO social safety net.  If China sees fit to put their people through the meatgrinder of war that will create enormous problems for China's social stability.  (Who's going to take care of the elderly parents.)Moreover, China's economy is NOT as strong as you might think.  For one thing its totally opaque.  A sure sign that there is weakness, otherwise China would be more open about its successes.America's economy is far more resilient and flexible. People of talent want to share their talents where their property rights are protected.  That is NOT the case in China.  Just ask Jack Ma.That is not to say that America doesn't have enormous problems.  It does.  It could very easily throw it all away by electing another Trump. “
[11]  Iata comentariul integral: “If continuing to lift up the living standards of 1.4 billion Chinese--soon to be a shrinking number--is a central priority, then China should continue to pursue an overseas investment and development strategy. China would be better off emulating something similar to the Japanese approach of keeping military expenditures in check while building up a lucrative portfolio of overseas investments to buffer the economy during the coming demographic decline. Germany pursues a somewhat analogous course in Europe in keeping military expenditures low and economic strength high. There's no sovereign power without trade power.  China is probably economically more vibrant with Taiwan independent than incorporated. Hong Kong was probably a serious economic mistake and will sow more distrust around the world than any benefit of homogenizing "freedom" in Hong Kong. In contrast, the United States has let living standards for a majority or near-majority of Americans stagnate for at least a generation while it has massively overspent on the military and trying to maintain an empire of dominance and suzerainty over much of the Muslim world over the past generation (while concentrating vast wealth in the top 1 percent). One result is that the Muslim world is in much need of trade and development that at this time China is well poised to deliver. he coming international competition for global influence is going to increasingly playout over establishing, leading, and conforming to international climate policies on carbon emissions and environmental policies. Keeping the world habitable will surpass narrower definitions of security in the coming years. One can see in the future where the democratic community of many nations exercises overall leadership of the commanding heights of world policy making as both superpowers struggle to adjust to meeting the challenges of lower carbon economies. Brussels, neither Washington nor Beijing, may be the correct model of a more multi-lateral world. (If that world is not multi-lateral, it probably won't be getting better.) In Brussels, many nations formally share in policy making and decision-making power while in Washington powerful economic interests control the processes while in Beijing a one-party state dominates what is probably a rapidly ossifying power structure. One can see with Mr. Rachman's references to officials in or alumni of the American national security council that the Pentagon opinion of more-more-more military spending for more-more-more power projection is a alive in the great imperial city of Washington D.C. And there's a lot of aging brass hats in Beijing who want to play the same game. But only the technocrats in the economic policy complex can deliver the necessary future. (One suspects President Xi doesn't have this long-term right in his own mind.).In America's favor is that a large dimension of the coming international competition is also going to center around the authoritarian surveillance states against rules-based democratic open societies and economies. The European Union is going to be a full partner in this contest if not preeminent because it is broader based and its democracy more extensive and formal than the less-than-democratic government in Washington D.C. with its antiquarian U.S. Senate and reactionary judiciary.
Climate change is likely to change the game more than a lot of conventional thinking believes.”

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.